Recensamant

Recensamant, anii 1880, 1900 si 1910



In aceasta postare va prezint trei recensamante din anii 1880, 1900 si 1910. Aceasta informatie este pusa la dispozitie de domnul Heleport Ladislau. Deoarce formatul in care exista nu este foarte lizibil am editat informatiile intr-un tabel care poate fi gasit AICI si de unde poate fi si printat. Modificarile aduse sunt doar formatului, cifrele din recensamante sunt neschimbate. Mai jos va prezint scanarea sursei si totodata multumesc domnului Heleport Ladislau pentru informatiile pe care le pune la dispozitie. Multumesc anticipat si celor care pot sa ne ofere alte materiale pentru a le publica pe acest blog.


1880


1900


1910

Pentru varianta tabel apasati pe acest link.

"Biserici medievale"

“Biserici medievale”



Fragment din lucrarea “Biserici medievale din judeţul Arad” (2000) de Adrian Andrei Rusu şi George Pascu Hurezan.



“Bulci (com. Bata). Mănăstirea benedictină din acestă localitate era închinată Sf. Fecioare. La începutul secolului al XIII-lea, venitul ei se ridica anual la 5000 de bolovani de sare. Prezenţa unei vămi la Mureş presupune existenţa şi unui drum terestru important care dădea în mănăstire. În secolul al XIII-lea, o mai întâlnim doar în dreptul anului 1257, când abatele ei era notat ca vecin de moşie. În deceniul patru al secolului al XIV-lea, acelaşi Ştefan, despre care am scris deja în dreptul mănăstirii de la Bizere, o deţinea ilegal. Recuperarea s-a făcut prin intervenţia papei Benedict al XII-lea. O menţiune singulară, a unui abate Nicolae (1358), este urmată de o scurtă vacanţă abaţială, suplinită, în 1364, de un călugăr pe nume Laurenţiu. La 1366, abatele este Emeric, cel despre a cărui personalitate trădează câte ceva o carte manuscrisă. Despre el mai avem ştiri din anul urmărtor, când a beneficiat, pentru mănăstirea sa, de o reconfirmare regală şi o transcriere a capitalului din Arad. Datorita faptului că abatele Briciu (1390) a obţinut bani din zălogirea unor moşii ale mănăstirii s-a presupus că ar fi fost vorba despre reparare. Este greu de apreciat corectitudinea supoziţiei, cert este însă faptul că, fie din cauza relei administrări, fie din alte motive care numai favorabile mănăstirii nu au fost, la 1408, Filippo Scolari de Ozora se afla în calitate de administrator laic al patrimoniului ei. La 1423 în mănăstire mai era doar un singur călugăr. Tot atunci, se punea problema transferării ei la călugării aparţinători unui alt ordin călugăresc. În secolul al XV-lea izvoarele privitoare la mănăstire ne fac cunoscuţi încă trei abaţi: Mihail, fiul lui Martin (1430), Ladislau (1443), şi Dominic (1468). A fost ultima perioadă de prosperitate, căreia i-a stat mărturie turnarea clopotului, de către cel din urmă abate.



Lovită de turci şi depopulată de călugări, dar cu slujbele ţinute încă de preoţii mireni din jur, cu aceleaşi, mai vechi probleme, de ridicare a zeciuielii de la locuitori, la 1495 a fost propusă spre a fi unificată cu prepozitura Aradului. Deşi papa a aprobat legalizarea actului, totuşi, în mod concret, lucrurile au rămas neschimbate. În 1498, Ioan Corvin, bastardul lui Matia Corvin, a obţinut patronajul ei şi al moşiilor sale. După moartea sa, se pare că unificarea cu prepozitura s-a produs totuşi, în anii secolului al XVI-lea. Soluţia nu a fost însă decât cea din anticamera dispariţiei. Concesiunea mănăstirii operată sub titlu de zălog, de către regina Izabella, a însemnat începutul transferului bunurilor către mâini laice. După 1542 mănăstirea nu mai apare în documente, este menţionat doar satul.



A fost considerată unul dintre centrele culturale majore prin prezenţa acolo a Codicelui de la Bulci (parte a lucrării majore a lui Titus Livius), datate la sfârşitul secolului al XV-lea. Manuscrisul este aflat astăzi în posesia Bibliotecii Naţionale din Viena. Pe el este înscris numele abatelui Emeric, posesor al manuscrisului.



Au existat şi opinii care contestau amplasamentul mănăstirii în judeţ, în favoarea altuia din Bihor. Este un moment disparut cu totul, amplasat la locul La Mănăstire sau Cetate. Probabil că a fost iniţial poziţionată tot pe un grind al Mureşului.



Elemente protoarheologice au fost înregistrate în cursul timpurilor. In urmă cu peste un veac, ni se spune că i se vedea o absidă octogonală (?), anexe dezvoltate spre sud de biserică, toate demolate în 1871. Era construită din pietre tăiate în blocuri nefasonate şi cărămizi romane. S-au descoperit pietre profilate şi un capitel de stâlp, cu inscripţie, lung de 116 cm, în stilul de tranziţie (?).



Datele arheologice, parţiale, rezultate dintr-o singură (?) secţionarea a ansamblului, rămân extrem de nemulţumitoare. Se menţionează doar ziduri care traversau secţiunea trasată, dintre care unele sau toate (?) cu pietre relativ îngrijit cioplite. Raporturile dintre fortificaţie şi mănăstire sunt cele mai problematice. De asemenea, atestare materialelor romane nu s-a însoţit de precizarea dacă avem de-a face cu reluarea unei ruine romane sau dacă a fost vorba doar despre reutilizarea materialelor de construcţie. Situaţia din urmă este foarte frecventă şi ar trebui asociată doar cu clădiriile mănăstirii. Din nou, ca şi când ar fi fost vorba despre nişte banalităţi întâlnite la tot pasul, nu despre piese de valoare excepţională, ni s-a împărtăşit, într-o singură frază, că s-au mai găsit fragmente arhitectonice, plăci de marmură de diferite forme, provenite de la clădire somptuoasă (!) şi fragmente ceramice din secolele XIV-XV. Antecedentele preistorice ale sitului, par să fi fost urmate aşa precum susţin autorii, de o aşezare (?) din secolele X-XII, peste care s-a instalat, apoi mănăstirea.



La începutul secolului XIX (30 aprilie 1807) a fost găsit clopotul cu inscripţia abatelui Dominic, de la 1468. Piesa, întreagă, a fost deplasată în anul 1865 la Timişoara, din dispoziţia episcopului de Cenad. A fost dusă în turnul seminarului din Timişoara (1892). Clopotul din 1468, dat ca provenind de la Bulci, se află astăzi conservat la Muzeul Naţional Ungar din Budapesta. Ştim încă despre acelaşi clopot că avea greutate de 4,5 măji (corect 260 kg). Lectura inscripţiei sale nu a fost lipsită de incertitudini, citirea numelui meşterului nefiind efectuată decât mult mai târziu. Forma sa, denumită în căpăţână de zahăr, este una care aminteşte de piese mai vechi databile în secolele XIII-XIV. Diametrele sale sunt, la gură, 72 cm, iar sus, 30,5 cm, înălţimea este 66,6 cm. Posedă de asemenea o coroană din elemente amintind de ogive arhitectonice, cu frângeri mediane spre exterior. Imediat sub calotă, într-un chenar liniar, după o Răstignire simplă, urmează inscripţia. cu minuscule gotice, despărţite de puncte: anno • do(mini) • m • cccc • lxviii • dominicvs • abbas, apoi, cu litere mai mici, pe doua rânduri: m(a)g(iste)r / Michael. Ea indica, aşa cum s-a arătat, o depărtare evidentă de la stilul începutului celui de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea. Abatele Dominic care a plătit turnarea, nu apare în alte documente.”





Mai jos vă prezint imaginea celor trei pagini a cărţii din care am preluat textul.