Articol din Magazin Istoric (1995) III

Despre destin şi istorie,
cu Ionel Mocsony Stârcea,
baron de Foen
III

TUDOR CARANFIL


            Am prezentat în nr. 10 şi 11/1995 al revistei Magazin Istoric o parte din amintirile regretatului baron Ionel Mocsony Stârcea de Foen, aşa cum mi le-a depănat într-o convorbire avută în vara anului 1990, la reşedinţa sa din mica localitate balneară Yverdon, la 40 de km de Lausanne.
            Iată acum şi ultima parte a acestor mărturii ale unui om care şi-a petrecut 15 ani ai vieţii sale în temniţele comuniste româneşti.

Misterele” Bucureştiului comunist!

            - M-au transportat, cu automobilul, prin Braşov, la Bucureşti unde, în prima noapte, m-au băgat în subteranele unei clădiri pe care n-o cunoşteam. Poate că era Malmaison. În cea dea doua noapte, mi-au pus nişte ochelari negri şi m-au condus undeva în modul cel mai misterios. Când mi-au dat ochelarii jos, m-am pomenit într-o vastă sala de consiliu în faţa lui... Gheorghiu-Dej. Lângă el l-am recunoscut şi pe Drăghici, ministrul de interne. Şi, de faţă cu acesta, Dej mi se adresează:
            Dle Mocsony, noi ne ştim mai de mult. Pot să vă informez că lucrurile s-au schimbat la noi radical. Armată rusă nu mai avem in ţară, am suprimat predarea limbii ruse în şcoli, am introdus limbile europene. România e, acum, independentă de Rusia. Vă veţi convinge de cum s-au schimbat lucrurile de îndată ce veţi fi în libertate. Dar trebuie să vă avertizez că nu veţi ieşi din închisoare dacă nu vă veţi scrie memoriile...
            - V-au obligat să vă scrieţi memoriile...
            - Sigur că da! Încă din închisoarea din Piteşti aflasem că unii dintre cei care refuzaseră să-şi scrie memoriile muriseră. Dar n-am acceptat numai din instinct de conservare, ci şi din dorinţa să scot la lumină tot ceea ce trăisem, pentru ca să rămână, fiindcă făcea parte din istoria poporului român. Şi i-am răspuns lui Dej că sunt de acord s-o fac cu condiţia ca textele să nu-mi fie falsificate. „Ceea ce voi scrie cere timp. În prima zi poate că nu voi aşterne mai mult de două-trei pagini. De 14 ani sunt închis, opt dintre ei i-am petrecut pe jumătate gol, în celule de jumătate de metru pardosite cu ciment. Am fost schingiuit în interminabile anchete. Abia în ultimi ani mi-am mai revenit. Pentru a mă putea concentra în redactarea memoriilor mele îmi trebuie timp.
            Şi Gheorghiu-Dej mi-a răspuns: Aveţi un an la dispoziţie să vă scrieţi memoriile”.
            - Şi vi s-au creeat condiţii speciale” de lucru?
            - Nu m-au mai întors la Aiud. Am fost menţinut într-o celulă din subteran, la două etaje sub pământ, dar nu pot şti unde, într-o clădire care-mi părea cu totul nouă undeva aproape de Bucureşti, dacă nu chiar în capitală. Niciodată nu am putut afla unde m-au ţinut, dar era absolut curat şi nou-nouţ, aveam celula mea separată, cu duş, totul foarte civilizat.
            În timp ce baronul îmi vorbeşte privesc în jurul meu salonul imens, împodobit cu tablouri de inestimabilă valoare, cu fotolii care te înghit şi te adorm, iar interlocutorul meu evocă, cu toată convingerea, „civilizaţia” celulei aceleia îngropată la două nivele sub pământ... Totul e relativ pe lume!

În grevă pentru adevăr

            - Şi v-aţi apucat, cu poftă, de lucru...
            - Am avut ghinion! Mi s-a spus că puteam mânca ce doream. Şi eu auzisem că România începuse să producă tipuri noi de conserve. Voiam să le încerc, nu numai că eram flămând, dar şi din curiozitate. Eu fusese, patronul fabrici de salamuri Herz, cel mai bun salam din România, creşteam între 35 000 şi 50 000 porci pe an, undeva pe lângă Timişoara, Fratelia era a mea... Froinu era al meu... Cea mai mare casă din Timişoara era a mea. Am cumpărat şi moara Săvârşin, am plătit 4 500 000 franci elveţieni pentru ea. Mai aveam...
            - Nu mai aveaţi nimic, că eraţi în închisoare. Aţi cerut conserve şi ce s-a întâmplat?
            - Păi, nefiind medic, nu mi-am dat seama că, după ce fusesem înfometat atâţia ani, trebuie să mă realimentez cu prudenţă. Am cerut zilnic, altă conservă, să le cunosc pe toate. Şi n-am mai ajuns să-mi termin cercetarea...
            - Numai conserve puteaţi cere? Un biftec în sânge nu v-ar fi adus?
            - Mi-au adus ei apoi. Mai întâi a fost chemat medicul şi timp de o săptămână am fost foarte bolnav. Abia când m-am restabilit am început lucrul propriu-zis la memorii. Mi se adusese o masă de scris, creioane, hârtie velină. Iar Dej mă prevenise: „Puteţi scrie tot adevărul despre actul de la 23 august. Noi nu cunoştem toate detaliile organizării acestuia”.
            - Aşa e! Singurul supravieţuitor, după asasinarea lui Pătrăşcanu, rămăsese Bodnăraş, care nu avusese contacte cu regele. Cât despre Gheorghiu-Dej el fusese pe vremea aceea la Tg. Jiu...
            - Nu numai de asta! Dej ştia că teza oficiala despre 23 august nu era adevărată şi dorea să cunoască adevărul. Alţii, însă se temeau de el. Abia începusem să scriu, că la vreo trei zile după aceea, mi s-au adus textele dactilografiate să semnez pentru autenticitate. Ce autenticitate, că erau de nerecunoscut. Complet falsificate.
            - În ce sens falsificate? Daţi-mi un exemplu...
            - Ar fi inutil. Nu corespundeau cu ce scrisesem eu. Mi-am cerut atunci manuscrisul, foile mele, originalele. Mi le-au adus şi le-am atras atenţia că scrisesem altceva. Mi-au răspuns: „Le-am mai scurtat că erau prea lungi...” Am refuzat să semnez dactilograma. Nu corespundeau cu ce scrisesem şi Dej ordonase de faţă cu mine: „Să-l lăsaţi să scrie tot ce vrea!...” Mi-am încetat lucrul şi am intrat în grva foamei şi setei. După trei zile, într-o noapte, am fost scos din nou şi dus la Gheorghiu-Dej. Unde anume, nu ştiu. Într-o sală de conferinţe. Putea să fie Ministerul de Interne. Nu arăta în nici un caz ca un birou. Se mai afla acolo şi Bodnăraş, l-au chemat apoi şi pe Drăghici şi pe directorul puşcăriei, nu-mi amintesc cum îl chema. Şi Dej a început să-i întrebe de ce mă împiedică să-mi scriu memoriile.
            - Şi comandantul, fiind de faţă, urmărea cum li se freacă ridichea şefilor de la interne?
            - Uite că nu s-a jenat! Ba l-a luat la rost şi pe Drăghici care s-a grăbit să spună „Voi aplica întocmai!”
            - Exact ca Postelnicu mai târziu... Şi v-aţi aşezat din nou la scris şi nu v-a mai supărat nimeni... Doar că eraţi într-o colivie.
            - Controlam zilnic foaie cu foaie şi confirmam că dactilogramele sunt corecte în raport cu originalul. Aşa am scris în total 1 793 de pagini...
            - Scrise într-un an, înseamnă vreo patru pagini pe zi.
            - Chiar şi mai mult, fiindcă le scriam mărunt şi dactilografiate au ieşit peste 3 000.
            - Dar cât timp lucraţi pe zi?
            - Toată ziua, ba câteodată şi noaptea. Pentru că nu pentru comunişti scriam, ci pentru cei care vor veni. Şi –precis n-o să ma credeţi- după un an, când trebuia să ies pe 6 septembrie, fiindcă îmi ispăşisem pedeapsa, am cerut să mai rămân câteva săptămâni ca să-mi închei treaba. De aceea am ieşit abia pe 29 noiembrie. Am terminat, am semnat şi am plecat!
            - Şi de ce nu v-aţi putut definitiva memoriile în străinătate? De ce trebuiau neaparat încheiate în închisoare?
            - Fiindcă acolo le începusem! Mai târziu, ambasadorul României la Berna m-a îmbiat să le refac, iar Ceauşescu mi-a trimis chiar pe un istoric, să mă „ajute” la rescrierea memoriilor mele, astfel încât să reiesă că ar fi avut şi el un rol în actul de la 23 august. „Imposibil. Asta nu accept!” – i-am spus, fiindcă ar fi fost o minciună. Regele, de asemenea, m-a îndemnat să-mi rescriu memoriile în străinătate.
            - Şi pe rege de ce l-aţi refuzat?
            - „Nu pot, Sire! i-am spus. Să-mi petrec iar un an de zile şi, în cazul că m-aş contrazice, cumva, cu o frază, să se spună că ce-am scris prima dată a fost o minciună?” Ori tot ce-am scris în închisoare era absolut corect. Doar că am omis nişte lucruri. De pildă, relaţiile cu americanii, pe care nu le dădusem în vileag nici la proces. N-am spus niciodată în instanţă tot ceea ce ştiam. Ruşii bănuiau asta, de-aia n-au vrut să mă lase în pace...

Prima zi de libertate...

            - Şi prima zi de libertate cum a fost?
            - Complicată, fiindcă nu mi-au dat destui bani de cheltuială. După ce mi-am cumpărat biletul de tren, am descoperit că-mi mai rămăseseră doar trei lei, nici măcar de un pachet de ţigări. Noroc că un vecin de compartiment, ghicind el de unde veneam, m-a miluit cu un pachet de „Plugar”. Prea mă uitesem cu jind la ţigara lui. Aveam şi un însoţitor care m-a condus la trenul spre Piteşti şi abia când a urnit trenul din loc, am realizat că sunt liber. Am sosit la Câmpulung-Muscel aproape de mizul nopţii şi am luat-o pe jos spre locuinţa sorei mele.
            - Vă aştepta?
            - Mă crezuse mort. Aflase de la fratele meu că aş fi decedat în puşcarie.
            - Şi soţia?
            - O scosesem din ţară încă din 1943, în Buick-ul meu condus de un curier diplomatic. A sosit la Viena tocmai în momentul atentatului contra lui Hitler şi, timp de o săptămână, a fost blocată acolo. Avea  la ea documente scoase de mine din ţară pentru a nu fi găsite în caz de percheziţie. Vă închipuiţi ce spaimă am tras, şi ea, şi eu!
            - Şi n-a mai venit în România?
            - A rămas în Elveţia. Mă crezuse şi ea mort. Aşa că m-am aflat la Câmpulung cu domiciliu obligatoriu unde aveam de petrecut nouă luni. De fapt a trebuit să stau acolo 22 de luni, până ce am obţinut autorizaţia să plec îin Elveţia.
            Atunci s-a petrecut un lucru cu adevărat curios. Am fost convocat, pentru a treia oară, la Gheorghiu-Dej. Asta a fost, parcă, prin august 1964. Şi nici mie nu mi-a venit să cred ce mi-a spus. Întâi m-a întrebat de ce plec, dacă n-aş vrea să rămân la o catedră la Universitate? I-am spus că nu se poate, fiind vorba de reunificarea familiei. Atunci mi-a spus: „În Elveţia vei fi, fireşte, în contact cu regele. Te rog influenţează comitetul român din străinătate să coopteze oameni mai tineri, fără prejudecăţi. Ridicaţi problema Basarabiei (tot repeta asta!), voi o puteţi face, noi nu ne-o putem permite. Ridicaţi problema Basarabiei...” Şi când am ajuns în Elveţia, fireşte că am transmis mesajul.
            - Cum v-aţi simţit în avionul care vă ducea spre ţara în care v-aţi petrecut adolescenţa?
            - Păi m-am dus cu trenul, la clasa doua, şi cu cele mai proaste haine pe care le-am purtat vreodată. A fost necesar, întâi, să-mi refac sănătatea, atât era de precară. Când am ieşit din puşcărie n-aveam decât 43 de kg. Când am trecut graniţa elveţiană aveam 45, cât am şi acum. Nu pot să pun mai mult.
            - Încă vă mai resimţiţi din punct de vedere fizic?
            - Detenţia mi-a ruinat plămânii. Sufăr de un sindrom bronhopulmonar obstructiv cronic.
            - Răciţi uşor?
            - Nu numai asta. Am crize, atacuri, trebuie ca în fiecare seară să fac inhalaţii, aerosoli. Port şi un aparat special. Din cauza asta n-am venit încă în România. Nu ştiu dacă aparatul meu va putea fi branşat, acolo, la priză. Ce voltaj aveţi la Bucureşti?
            - 220!
            - Ca şi la noi! – a remarcat, voios, gazda noastră. Înseamnă ca voi putea veni.

            Baronul de Foen, Ionel Mocsony-Stârcea n-a mai apucat să vină în România. L-a împiedicat ... inevitabilul.

SFÂRŞIT

Articol din Magazin Istoric (1995) II

Despre destin şi istorie,
cu Ionel Mocsony Stârcea,
baron de Foen
II
TUDOR CARANFIL
În vara lui 1990, în mica localitate balneară elveţiană Yverdon, l-am întâlnit pe regretatul Ionel Stârcea, baron de Foen, unul dintre intimii cunoscători ai vieţii de la Platul Regal din Bucureşti din anii 1942-1944. În ciuda celor 81 de ani ai săi, dintre care 15 petrecuţi în temniţe comuniste româneşti, memoria sa nealterată, păstrând vii întâmplări şi personaje de pe scena istoriei anilor ’40.
Am realizat atunci acest interviu, a cărui prima parte a apărut în Magazin istoric, nr. 11/1995.
Să-l urmărim deci pe Ionel Mocsony Stârcea, baron de Foen, în continuarea confesiunilor sale.

Mareşalul Palatului avea dosar de ... comunist


- Să revenim la Pătrăşcanu. Aşa l-aţi cunoscut. Ca om, vă interesa?
- Desigur! Chiar dacă era un communist convins, era un idealist şi un om foarte inteligent.
- N-a încercat să vă convertească şi pe dvs.?
- Nici o clipă! Ştia că sunt un om foarte deschişi că, la urma urmelor, eu însumi avusesem un voluminos dosar de comunist, făcut de Siguranţă şi depus la Palat, pe vremea lui Carol II.
- Dumneavoastră, comunist! Cum aşa?
- Totul mi se trage de pe vremea când studiasem la College de Geneve. Tata mă băgase în gazdă la şeful bisericii calviniste din Elveţia. Era şin preşedinte al "Crucii albastre", o ligă antialcoolică, numai că l-am prins bând pe ascuns. Încurcat s-a justificat că un medic i-ar fi prescris tratamentul cu Porto împotriva anemieii! Dar eu, care oricum doream să locuiesc singur, am folosit incidentul ca pretext pentru a mă muta. Cum cineva trebuia, totuşi să-mi semneze carnetul de elev ca tutore, tata mi l-a găsit pe profesorul universita Jukovski, de origine rusă, dar naturalizat elveţian, al carui părinte fusese, înainte de război, un lider al menşevicilor. Jukovski nu era pro-comunist, dar fiica sa a fost soţia şefului partidului comunist din Germania.
- Şi prezenţa dvs. în pensiunea lui Jukovski a putut fi asimilată unei opţiuni politice?
- Fiindcă eram îin relaţii foarte bune cu el, s-a spus: "Ăsta-i comunist!"
- Şi toate astea au ajuns,până la urmă, la Siguranţă...
- Povestea e mai lungă. Regina Maria avea un prieten, pe Steven Gaselay, un om influent în Anglia. Când am sosit acolo, ar fi trebuit să urmez cursurile la Oxford. Pot spune că eram înscris din naştere acolo, fiindcă instituţia aceasta era fondată de familia propriei mele mame. Pe atunci, însă, Oxford avea o reputaţie conservatoare, aş zice chiar reacţionară şi toţi prietenii mei se înscriseră la Cambridge. Gaselay a reuşit să mă plaseze şi pe mine tot acolo, punându-mă sub tutela unui domn care ştia perfect româneşte fiincă lucrase timp de 18 ani ca arheolog în România. Abia mai târziu, am descoperit că fusese şi unul dintre secretarii din clandestinitate ai partidului comunist! Iată de unde-mi venise reputaţia de comunist!
- Şi aţi putut ajunge ulterior, la dosarul acela?
- Da! L-am distrus împreună cu regele Mihai...
- Spectaculos episod! Numai că ne-am aventurat cam mult, în trecut. Hai să ne întoarcem, de unde am plecat, în 1944, pe când, fără a mai fi suspectat de "comunism", eraţi mareşal al Palatului.
- Prea multă vreme n-am fost! În acelaşi an, pe 4 noiembrie, am demisionat, nefiind de acord cu numirea generalului Sănătescu ca prim-ministru. De ce nu eram de acord? Săntescu era foarte bolnav, avea o suferinţă la rinichi, înţelegeţi? Urina sânge! Şi într-un asemenea momente de tensiune politică şi socială, regele să-l numească premier... Punctul meu de vedere era să se formeze un guvern apolitic de tehnicieni şi specialişti.
- Un guvern de tehnocraţi... Fără Sănătescu şi fără Gheorghiu-Dej. Dar, fiindcă tot veni vorba de Gheorghiu-Dej l-aţi cunoscut?
- Cum să nu! Ne-am întâlnit în mai multe rânduri. Iniţial a fost imediat după 23 august. Gheorghiu-Dej a fost adus la Palat de Lucreţiu Pătrăşcanu ca să-l prezinte regelui. Mi-l amintesc ca azi. Era în cămaşă, fără cravată. Şi i-am spus: „Regret, dar fără cravată nu veţi intra la suveran. Avem o etichetă aici, păstrăm câteva obiceiuri..." Ei, şi ca să rezolv conflictul, mi-am scos propria cravată de la gât să i-o pun lui. Cravata aceea o păstrez încă, e printre puţinele lucruri aduse din ţară... Ulterior m-am întâlnit cu Dej pe când eram în închisoare!
- Asta a fost mai târziu. Acum ne aflăm în momentul în care v-aţi prezentat demisia din postul de mareşal al Palatului.

„Sicriele zburătoare"


- Când am plecat de la Palat, Billy Hamilton şi maiorul Hall de la C.I.A., mi-au spus: „În cel mult un an vom fi în război cu ruşii!" Toţi erau pregătiţi pentru asta, fiindcă sovieticii nu respectau angajamentele de la Zalta şi Potsdam. "Noi vom fi siliţi să ajungem în război cu ei. Dar voi ce faceţi? mă întrebau. Voi care aţi fost în stare să pregtiţi o asemenea lovitură dată nemţilor, de ce nu faceţi şi ceva împotriva ruşilor? Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar cine acţionează? România a rămas singura ţară lipsită de o rezistenţă armată populară antisovietică..."
Mi-am pus, atunci, la dispoziţie averea, pentru alimentarea acestei rezistenţe. Aveam, după rege, cea mai mare avere din ţară, fără să fie meritul meu. O moştenisem de la Mocsony. Nici măcar n-o administrasem. Îngrijeau de astea 12 inşi: unii industria, alţii minele. Le-am pus totul la dispoziţie, tărăniştilor, liberalilor, celor dispuşi să organizeze rezistenţa. Apoi, i-am ajutat pe mulţi să plece!
- Cum?
- Ştiţi, desigur, că regele era un pasionat al aviaţiei. M-a luat cu el, odată, când americanii i-au arătat bombardierele lor. Şi, pe când viyitam aparatele, am descoperit în coada acestora un loc gol, numai bun să ascunzi acolo nişte lăzi din lemn – să nu le zic sicrie! – în care ar fi putut fi scoşi, clandestin, cei care trebuiau să plece. La fabrica mea de cherestea, nu mi-a fost complicat să le fac. Şi aşa i-am făcut să plece, în burta câte unui bombardier american, pe Vişoianu, Buzeşti, Bujol, Manicatide şi pe alţii. Numai că, din nenorocire, ajunşi la Viena au fost reperaţi de un tip, un anume Hoestler care lucra pentru C.I.A. Ăsta ne-a dat în vileag. S-a dus glonţ la generalul Schuyler să facă scandal că Agenţia n-a fost consultată când s-a recurs la acţiunea asta. Schuyler s-a adresat, la rândul său, colegilor din Comisia Interaliată, unde, de fapt, ruşii aveau conducerea, şi i-a trimis acasă pe Hamilton şi Hall. Înţelegeţi?
- Şi dvs. de ce n-aţi plecatîntr-una dintre lăzile acelea?
- Din cauza lui Niculescu-Buzeşti. Ştiam că e foarte bolnav. Avea leucemie şi se spunea că americanii aveau un remediu pentru boala asta. L-am lăsat să plece în locul meu, cu atât mai mult cu cât devenise mâna dreapt a lui Maniu...
- Şi aţi rămas, şi aţi fost arestat. V-aţi aşteptat la asta, când au venit să vă ridice?
- Mă aşteptasem chiar cu mult timp înainte fiindcă, după Tămădău, fuseseră ridicaţi şi Maniu, şi Mihalache, şi Carandino şi Penescu. Trăiam, oarecum, ascuns, la castelul meu de la Bulci. De ţărani nu mă ascundeam, dar îmi pregătisem câteva cărţi de identitate false.
- Eraţi, deci, în conspirativitate.
- Exact!
- Atunci de ce v-aţi ales drept ascunzătoare tocmai castelul dvs. unde eraţi cel mai uşor de găsit?
- Păi mereu dispăream din Bulci! Când au pus mâna pe mine spuneau că mă convoacă doar ca martor a procesul lui Maniu, dar eu am înţeles imediat că altceva mă aştepta. Tipul care m-a ridicat era unul Schnelbach, un şvab catolic din Arad care făcuse parte din SS şi singur se lăuda că omorâse sute de oameni în lagăre. Trecuse însă, imediat după ’44, la comunişti. Să nu uităm că o droaie de legionari deveniseră, atunci, comunişti. Toţi legionarii care ieşiseră vii din puşcărie şi-au spălat, pe loc, trecutul, dându-se cu comuniştii.
- Acelaşi fenomen se repetă şi acum, la noi, numai că în sens învers!
- Fiţi siguri că printre securişti au fost destui legionari! Şi unul dintre ei, şvabul acela, pusese mâna pe mine. Imediat ce au sosit, mau întrebat ce arme posedam. Aveam un pistol chiar sub perna. Când l-am scos de acolo, au crezut că o să trag în ei. Le-am spus: "Nu vă temeţi!" şi l-am aruncat cât colo. Mai aveam, însă, în castel, 17 carabine, trei-patru pistoale, o colecţie englez de arme de mare valoare... S-ar fi putut organiza o apărare! Şi mai veniseră şi ţăranii din sat cu arme sub sumane gata să-i dezarmeze I-am oprit spunându-le că sunt chemat ca martor. Altfel ar fi ieşit cu vărsare de sânge şi nu vroiam... Am putut să iau cu mine doar hainele pe care le doream.
- Aţi crezut că va fi o arestare de scurtă durată sau, de la început, v-aţi dat seama că întraţi într-o lungă detenţie?
- Pătrăşcanu mă sfătuise că, dacă sunt arestat, să nu opun rezistenţă, fiindcă avea să mă scoată el, ca ministru al justiţiei. Numai nu ştiam că şi el era sub supraveghere. Nu-l arestaseră imediat, doar ca să afle mai multe.
- Dar regele? Regele n-a făcut nimic? Ori arestarea se petrecuse în timpul vizitei sale în Anglia?
- Am fost ridicat la 6 septembrie 1947. Regele a plecat în Anglia o zi mai târziu. A intervenit prin Ioaniţiu şi Pătrăşcanu, spunând că e scandalos să fiu închis. Mai mult, însă, n-a putut face pentru că eu demisionasem din funcţia de mareşal al Palatului.
- Şi unde aţi fost dus?
- Întâi la Timişoara unde am petrecut noaptea, la poliţie, cu un comisar foarte simpatic, un tip care făcuse războiul din Spania alături de tatăl lui Petre Roman. L-am invitat la masă şi am băut şampanie.
- Un promiţator început de detenţie. Cât a durat?
- Am fost arestat sâmbătă 6 septembrie 1947 şi am ieşit duminecă 25 noiembrie 1962!
Din precizia celor două date îţi dai seama ce a însemnat ocna pentru acest aristocrat obişnuit cu fastul curţii şi răsfăţul saloanelor lumii bune, care la 38 de ani avea să fie îngrpat de viu pentru a ieşi din nou, la lumină abia la 53 de ani.

"Ca la Wagon-Lits!"


- Ani de zile apoi în întuneric şi am fost achetat.
- Anchetat de cine?
- Întâi de români, apoi de ruşi.
- Adică era o comisie de anchetă comună?
- Nu! Întâi m-au anchetat românii pe problemele noastre, apoi ruşii, pe problemele lor. Ruşii m-au întrebat doar despre problemele bucovinene. Erau convinşi că sunt agent englez, fiindcă mama era englezoaică şi pentru că la Liga Naţiunilor fusesem agentul lui Walters despre care nu ştiam, atunci, că era directorul Serviciului Secret pentru Europa. Pe lângă toate astea, mai studiasem şi la Cambridge, deci "sigur" eram spion englez!
- Dar în procesul P.N.T. aţi avut o condamnare de doi ani. Atât! Din 1949 ar trebui să fiţi eliberat.
- Aşa ar fi trebuit conform condamnrii, dar am rămas închis mai bine de 15 ani, din care 8 izolat, sub anchetă! În fiecare lună eram chemat să semnez că am luat la cunoştinţă de prelungirea "reţinerii" mele. Ani de zile îngropat într-un subsol submarin. De ce "submarin" ? Fiindcă la interne amenajaseră un al doilea subsol şi când dădeau drumul la apelor canalizate… Şi trecem din anchetă în anchetă cu o lampă albastră în faţa ochilor, ca la Wagon-Lits.
Un an întreg m-au anchetat ruşii. Au fost singurii care m-au maltratat, din cauza lor sufăr şi acum. Mi-e coloana vertebrală deranjată, de aceea aici, în Elveţia am dreptul să conduc automobilul fără centura de siguranţă. Asta mulţumită unui ucrainean din Bucovina care mă lovea în spinare ca să mă facă să declar că locul meu de naştere a fost la origine, rusesc. I-am răspuns că asta ar fi o minciună, pentru care m-ar certa şi istoricii ruşi! Bucovina a fost mereu românească, deşi turcii au vândut-o austriecilor. Până la urmă a trebuit să semnez, totuşi, declaraţia pe care mi-o cerea, altfel m-ar fi ucis în bătăi. Mai era un anchetator sovietic, un colonel foarte simpatic, care-mi dadea să fumez ţigări americane, dar ucraineanul...
- Aţi stat, în anii aceştia, numai la interne?
- Ba, am fost în 13 puşcării diferite.

Sfidarea izolării pe claviatura memoriei


- Şi cum v-aţi menţinut moralul, în aceşti 15 ani de captivitate, cum n-aţi fost înfrânt de descurajare?
Baronul mă priveşte cu ochi strălucitori.
- V-aş putea răspunde cântând!
Şi începe să fredoneze cu voce scăzută, de om care n-ar vrea să-şi alarmeze temnicerul, o litanie bizară, mai curând recitativ decât melodie.
- Ale cui sunt versurile? – întreb, fiindcă am intuit " ghiara" unui poet autentic.
- Ale lui Radu Gyr. Am împărţit aceaşi celulă, cu el şi cu Nichifor Crainic. Odată am iniţiat un concurs de versuri pe tema dată "rugăciunea prizonierului". Şi premiul i l-am dat lui Gyr.
- Şi vă treceaţi vremea de descumpănire cu poezia?
- Cu poezia, cu muzica, cu referate pr diferite teme. Am compus muzică pentru poezii, am tradus în engleză toate versurile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic...
- Aveaţi hârtie, creion?
- Memoria, asta aveam.
- Aveţi şi-acum. Dar spuneaţi că 8 din cei 15 ani, aţi fost izolat sub anchetă. Cum vă menţineaţi atunci moralul?
- Aveam şi o constituţie solidă că făcusem mult sport în viaţă: tenis, ski. În 1940 din 120 de concurenţi, la un campionat de ski, am ieşit al 12-lea, înaintea campionului de atunci al României, un ungur din Braşov. Şi chiar izolat, în închisoare, nu cedam, făceam zilnic exerciţii fizice. În plus, când mă copleşea amarul singurătăţii, încercam să-mi cânt tot ceea ce ştiam, clasic sau modern. Îmi repetam, apoi în minte, toate poeziile, începând cu cele pe care le învăţasem de copil. Era un fel de gimnastică a memoriei...
- S-ar spune că poezia şi muzica v-au anihilat izolarea carcerelor.
- Aşa e! Apăsam mereu pe claviatura memoriei. Cântam la un pian ascuns adânc în mine pe care nu m-il putea confisca nimeni. Numai că, într-o noapte, era în 1961, pe când mă aflam la Aiud, mă văd scos din celulă. Am simţit că se întâmplă ceva deosebit cu mine fiindcă, după mulţi ani, eram tratat în termeni de minimă politeţe.